5 noiembrie 1909 - 5 noiembrie 2009 Angelo Moratti

Astăzi se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui Angelo Moratti, cel care a făcut din Inter campioana Europei şi a lumii. Angelo Moratti va rămâne probabil cel mai mare conducător din istoria clubului Inter.

Vă prezint în continuare o parte a unui articol scris pe mysport.ro de ionutmt:

În 1955, în schimbul a 100 de milioane de lire italiene (o sumă ce astăzi trezeşte zâmbete), Angelo Moratti devenea preşedinte al clubului.
Mare pasionat de fotbal şi având-o mereu alături pe soţia sa, Erminia, supranumită „Lady of Inter”, Angelo Moratti a fost artizanul a ceea ce urma să devină „Il Grande Inter”. Aportul Erminiei a fost de asemenea extrem de important. Micuţă, elegantă, dar mai ales pasionată de fotbal, ea a încercat, şi a reuşit, să creeze o adevărată familie în cadrul echipei. Iar banii nu au fost niciodată o problemă. În 1957, Moratti a plătit o sumă modică pentru fotbalul actual, dar colosală pentru acele vremuri, 30.000 de lire sterline, pentru a-l cumpăra pe Antonio Angelillo. Iniţial, investiţia a părut a da roade. În primul sezon la Inter, jucătorul a marcat 33 de goluri în tot atâtea meciuri. Însă chiar dacă Angelillo era un marcator înăscut, vremea marilor succese încă nu sosise. A fost nevoie ca preşedintele să-i aducă la echipă, în 1960, pe Helenio Herrera, tehnician argentinian care cucerise patru titluri în Spania cu Atletico Madrid şi Barcelona, şi pe Italo Allodi, care din funcţia de manager general a vegheat la crearea unei formaţii unice. Abia atunci, perioada lui „Il Grande Inter” putea începe.

Una dintre marile calităţi ale lui Angelo Moratti a fost răbdarea. Herrera nu a reuşit de la început să transforme Interul într-o echipă care să funcţioneze perfect. Însă atunci când „maşinăria” s-a pornit, a devenit imposibil de oprit. În 1963 a fost cucerit titlul, cu o formaţie a cărei coloană vertebrală o formau liberoul Picchi, marele Facchetti, spaniolul Luis Suarez, în timp ce la finalizare era inegalabilul Sandro Mazzola. Cu astfel de jucători, dar şi cu un sistem catenaccio dus la perfecţiune, „nerazzurri” au pornit să cucerească Europa şi lumea. În primul tur al Cupei Campionilor, ediţia 1963-1964, Inter a trecut, cu scorul general de 1-0, de Everton. Europa era uimită. O echipă care avea în componenţă nişte superjucători, avea un stil care la nevoie sacrifica spectacolul în favoarea rezultatelor. Iar vedetele nu ezitau să se pună în slujba grupului. Acestui fel de a juca fotbal i-au căzut apoi victime AS Monaco, Partizan Belgrad şi Borussia Dortmund. Astfel, pe 27 mai 1964, la Viena, campioana Italiei o întâlnea pe Real Madrid în meciul pentru supremaţia continentală. Cu un Mazzola în zi de graţie, autor a două goluri, Inter s-a impus cu 3-1. De altfel, Mazzola a avut un rol hotărâtor în acea campanie, în 9 partide reuşind să înscrie 7 goluri. În septembrie, băieţii lui Herrera aveau să obţină şi Cupa Intercontinentală în faţa argentinienilor de la Independiente Buenos Aires. Ratarea titlului de campioană în acel an va fi singura dezamăgire. Dar, din postura de deţinătoare a trofeului, Inter va lua startul şi în ediţia următoare a competiţiei.

Dacă triumful din 1964 a însemnat un parcurs aproape perfect, fără nicio înfrângere, succesul din 1965 în Cupa Campionilor a fost pigmentat de multe emoţii. După un 7-0 sec la general administrat lui Dinamo în optimile de finală, au urmat primele probleme, în sferturi, contra lui Glasgow Rangers. La Milano, Inter s-a impus cu 3-1, însă returul din Scoţia a fost un chin total pentru campionii Europei. Înfrângerea la limită, 0-1, însemna pasul spre semifinale, acolo unde adversar a fost FC Liverpool. Hunt, Callaghan şi St.John au marcat pentru „cormorani” în meciul tur din Anglia, în timp ce speranţele italienilor au fost păstrate de reuşita lui Mazzola. Misiunea pentru manşa a doua era aproape imposibilă. O echipa precum Inter, care nu producea spectacol şi nu marca foarte mult, trebuia să întoarcă handicapul din Regatul Unit. Şi totuşi, la Milano, în minutul 8 era deja 2-0, goluri Corso şi Peiro, regretatul Facchetti înschinzând tabela în minutul 62 pentru un 3-0 memorabil şi o a doua finală consecutivă de Cupa Campionilor. Adversarul din finală era echipa momentului, Benfica Lisabona. Portughezii jucau au patra finală în cinci ani şi eliminaseră de o manieră categorică pe Real Madrid şi pe Vasas. Marele avantaj al echipei lui Herrera îl reprezenta faptul că ultimul act avea să se desfăşoar chiar pe San Siro. Însă în ziua meciului, din cauza condiţiilor meteo, terenul de joc se prezenta într-o stare deplorabilă. S-a discutat despre posibilitatea reprogramării partidei, fără a se ajunge la un punct comun. Peste ani, inclusiv Giacinto Facchetti, un monument de fair-play, recunoştea că acea finală nu ar fi trebuit să se dispute în acea zi. S-a disputat totuşi, iar golul lui Jair a încoronat-o pe Inter, pentru a doua oară consecutiv, regină a Europei. Titlul în competiţia internă şi încă o Cupă Intercontinentală încheiau un an fabulos pentru „nerazzurri” şi consacra echipa condusă de Moratti drept echipa numărul unu a lumii la acel moment.
 
În următorii doi ani, Inter va ramâne în prim-planul competiţiei numărul unu intercluburi. În 1966, milanezii au cedat în semifinale la Real Madrid(1-1/0-1), pentru ca în 1967 să ajungă în finala de la Lisabona, pierdută în faţa lui Celtic Glasgow cu 1-2. Eşecul în faţa scoţienilor a oferit prilejul ziarului portughez Mundo Desportivo să scrie: „Era inevitabil. Mai devreme sau mai târziu, Inter-ul lui Hererra, Inter-ul stilului catenaccio, al victoriilor la limită, trebuia să plătească refuzul de a juca un fotbal spectaculos”. Perioada irepetabilă din anii ‘60 a luat sfârşit în 1968, atunci când Angelo Moratti şi Helenio Herrera au părăsit echipa. Fără îndoială, a fost finalul unei ere. Ceea ce a urmat în anii următori, scudetto în 1971 şi finala Cupei Campionilor pierdută în faţa Ajaxului lui Cruyff, a venit parcă din inerţie.

Succesul în campionat din 1971 a fost posibil prin faptul că veteranii din perioada de glorie, Burgnich, Facchetti, Bedin, Corso, Mazzola sau Jair, s-au completat de minune cu noii sosiţi, Boninsegna sau Oriali, sub cârma lui Giovanni Invernizzi. Visul unui nou triumf continental avea să fie spulberat de Ajax, olandezii, conduşi de Ştefan Kovacs de pe bancă şi de Cruyff din teren, învingând cu 2-0 în ultimul act. Au urmat câţiva ani fără niciun succes, însă în 1977, pe banca Interului soseşte Eugenio Bersellini, cel care avea să ofere senzaţia că echipa poate trăi o nouă eră de aur, câştigând Cupa Italiei în două rânduri (1978, 1982), scudetto în 1980 şi jucând o semifinală de Cupa Campionilor în 1981, pierdută însă în faţa lui Real Madrid (0-2/1-0). Din păcate, deşi beneficia de aportul unor jucători precum Oriali, Altobelli sau Beccalossi, Bersellini nu a reuşit să-i conducă pe „nerazzurri” spre succesele de altădată.