Voinţă, încredere, pasiune, orgoliu, devotament, tristeţe, bucurie, foarte multă bucurie, talent, eşecuri răsunătoare, victorii memorabile. Aceste cuvinte definesc, fiecare separat şi toate luate împreună, istoria Interului. O călătorie de peste o sută de ani pe care vă invităm să o parcurgeţi alături de noi. Bucurându-ne că suntem şi noi părtaşi la scrierea unei poveşti fără sfârşit.

1908-1949 - 5 Scudetto (1910, 1920, 1930, 1938, 1940), 1 Cupa Italiei (1939)

Restaurantul L’Orologio din Milano este locul unde, la 9 martie 1908, un grup de nemulţumiţi din cadrul Milan Cricket and Football Club (actualul AC Milan) avea să dea naştere unui nou club: Internazionale Football Club. Principiile care vor sta la baza noii echipe aveau să fie enunţate chiar în declaraţia „rebelilor”: „Nascera qui al ristorante L’Orologio, ritrovo di artisti, e sara per sempre una squadra di grande talento. Questa notte splendida dara i colori al nostro stemma: il nero e l’azzurro sullo sfondo d’oro delle stelle. Si chiamera Internazionale, perche noi siamo fratelli del mondo”. Ca o dovadă a deschiderii faţă de stranieri, un elveţian, Hernst Manktl, avea să devină primul căpitan din istoria „nerazzurrilor”.

Primele succese nu aveau să se lase prea mult aşteptate. În 1910, la doar doi ani de la înfiinţare, Internazionale cucerea primul titlu de campioană a Italiei. Vedeta absolută a echipei a fost elveţianul Ernest Peterley I, autor a 25 de goluri în respectivul sezon, iar învinsa din finală era un nume mare pe atunci, Pro Vercelli. Însă asta nu i-a împiedicat pe „nerazzurri” să se impună în ultimul act al campionatului cu un scor incredibil, 10-3.

Primul Război Mondial a adus şi prima dramă din istoria echipei. Virgilio Fossati, antrenor-jucător la titlul din 1910 şi prima legendă a clubului, avea să fie ucis pe front. Însă după finalul conflictului, Inter obţine un nou scudetto, în 1920, avându-l pe bancă pe Nino Resegotti, în timp ce vedeta din teren se numea Luigi Cevenini III, care care în 190 de meciuri în „nerazzurro” a punctat de 158 de ori. Perioada următoare nu este lipsită de probleme. Mai întâi evitarea retrogradării în ultimul moment, în 1923, apoi şicanele regimului lui Mussolini, care au dus la fuziunea cu Unione Sportivo Milano şi la schimbarea numelui în Ambrosiana.

Însă Inter a găsit - aşa cum o va face de multe ori în istoria sa - resursele pentru a reveni. Conduşi din teren de prima vedetă a fotbalului italian, Giuseppe Meazza, „nerazzurri” aveau să obţină încă trei Scudetti (1930, 1938, 1940) şi o Cupă a Italiei (1939). Între timp, fusese adoptată denumirea de Ambrosiana-Inter, decizie luată, oarecum riscant, în 1931, de preşedintele Pozzani. Însă, un nou conflict internaţional avea să pună capăt unei perioade ce se anunţa excelentă pentru echipă. La opt zile după cucerirea titlului cu numărul cinci, Italia lui Mussolini intra oficial în Al Doilea Război Mondial.

După sfârşitul războiului, primul lucru făcut de preşedintele Carlo Masseroni avea să fie revenirea la numele Inter. Tot Masseroni avea să fie omul determinant în primele succese postbelice ale „nerazzurrilor”.

1950-1959 - 2 Scudetto (1953, 1954)

Pentru a reda Interului gloria pierdută, Masseroni l-a angajat pe banca tehnică pe Alfredo Foni, în timp ce echipa a fost întărită cu Ghezzi, portarul supranumit „kamikaze”, Benito Lorenzi, unul dintre cei mai buni marcatori din istoria clubului, dar şi cu străini valoroşi, precum ungurul Nyers, olandezul Wilkes şi, mai ales, suedezul Skoglund. Şi astfel, la mijlocul deceniului, „nerazzurri” reuşeau pentru prima dată să devină campioni ai Italiei în doi ani consecutiv. Unul dintre meciurile de referinţă din acea perioadă este o victorie cu 6-0 contra lui Juventus, care s-a dovedit decisivă în obţinerea titlului din 1954.

În ciuda acestor succese, poate cel mai important moment al anilor '50 a fost preluarea clubului de către Angelo Moratti, un magnat al petrolului. Suma pentru care tatăl actualului preşedinte a devenit şeful Interului este una modică în zilele noastre, 100 de milioane de lire italiene. S-a apucat imediat de treabă şi, nefiind genul care să se uite la bani, a plătit sume importante pentru a aduce la echipă cei mai buni jucători. Primul nume important care a ajuns la Inter a fost Antonio Angelillo, transferat în schimbul a 30.000 de lire sterline. Italo-argentinianul a reuşit să înscrie în primul său an la Milano 33 de goluri în tot atâtea partide. Însă nu era suficient pentru ca „nerazzurri” să devină o adevărată forţă. Era nevoie, poate, de puţină... Magie.

1960-1969 - 3 Scudetto (1963, 1965, 1966), 2 Cupe ale Campionilor (1964, 1965), 2 Cupe Intercontinentale (1964, 1965), 3 Campionate Primavera (1964, 1966, 1969), 1 Turneul de la Viareggio (1962)

În 1960, Angelo Moratti îi aduce la club pe Helenio Herrera, un antrenor argentinian care câştigase patru titluri în Spania cu Atletico şi Barcelona, şi pe Italo Allodi, pe postul de manager general. Cea mai frumoasă perioadă din istoria Interului începea.

Deşi Herrera nu a adus victorii imediat, preşedintele a fost suficient de inteligent să aştepte. În momentul în care ideile tehnicianului argentinian au fost însuşite de jucători, Inter nu a mai putut fi oprită. Cu o formaţie a cărei coloană vertebrală o formau Armando Picchi, Giacinto Facchetti, Luis Suarez şi Sandro Mazzola, alături de care jucau nume importante, precum Sarti, Burgnich, Jair, Corso sau Peiro, plus un sistem catenaccio dus la perfecţiune, „nerazzurri” au pornit să cucerească lumea. Mai întîi un nou Scudetto, în 1963, pentru ca un an mai târziu să fie cucerite Cupa Campionilor, 3-1 cu Real Madrid, şi Cupa Intercontinentală, contra lui Independiente Buenos Aires. Succesele internaţionale au fost dublate în 1965. Din nou Cupa Campionilor, 1-0 cu Benfica pe San Siro, şi Cupa Intercontinentală, împotriva aceloraşi argentinieni de la Independiente. Alături de aceste trofee, în vitrina clubului au poposit alte două titluri ale Italiei, în 1965 şi 1966. Era apogeul Interului şi împlinirea visului lui Angelo Moratti, un om care făcuse totul din pasiune, sentiment pe care, observăm astăzi, l-a transmis şi moştenitorilor săi.

Reculul nu avea să fie brusc. În 1966, Inter ceda în semifinalele Cupei Campionilor în faţa lui Real Madrid, pentru ca un an mai târziu să ajungă în finala competiţiei, pierdută contra scoţienilor de la Celtic Glasgow. În 1968, Angelo Moratti şi Helenio Herrera părăseau echipa, încheind astfel un ciclu unic în istoria „nerazzurrilor”.

1970-1979 - 1 Scudetto (1971), 1 Cupa Italiei (1978), 4 Cupa Italiei Primavera (1973, 1976, 1977, 1978), 1 Turneul de la Viareggio (1971)

Sub conducerea tehnică a lui Giovanni Invernizzi şi cu o îmbinare perfectă între experienţa veteranilor Burgnich, Facchetti, Bedin, Corso, Mazzola şi Jair cu tinereţea lui Boninsegna şi Oriali, Inter reuşeşte, la capătul unei curse de recuperare incredibile, să cucerească un nou Scudetto, în 1971. Din păcate, visul unui alt triumf european este spulberat de Ajaxul lui Cruyff, care învinge în finala Cupei Campionilor cu 2-0. Anii următori sunt lipsiţi de succese, însă totul pare a se schimba în 1977, când pe banca „nerazzurrilor” soseşte Eugenio Bersellini. La chiar primul său an, acesta reuşeşte să câştige Cupa Italiei şi oferă senzaţia că poate readuce Interul în top.

1980-1989 - 2 Scudetto (1980, 1989), 1 Cupa Italiei (1982), 1 Supercupa Italiei (1989), 1 Campionatul Primavera (1989), 1 Turneul de la Viareggio (1986)

În 1980, Inter câştigă cel de-al 12-lea titlu de campioană, pentru ca doi ani mai târziu să-şi adauge în palmares o nouă Cupă a Italiei. În ciuda faptului că echipa era formată din câteva nume importante, ca Giuseppe Baresi, Oriali, Altobelli sau Beccalossi, pe plan internaţional succesele sunt inexistente, cu excepţia unei semifinale de Cupa Campionilor, pierdută în faţa lui Real Madrid.

Însă anii '80 vor aduce un nou preşedinte la Inter, Ernesto Pellegrini. Cu el începe „perioada germană”, la Milano sosind jucători precum Karl-Heinz Rummenigge, Hansi Muller, Andreas Brehme, Jurgen Klinsmann, dar mai ales, Lothar Matthaus. Giovanni Trapattoni este numit antrenor, iar succesul nu se lasă aşteptat. În 1989, „nerazzurri” se impun de o manieră categorică în campionat. „Inter dei record”, aşa cum a fost numită echipa în care străluceau Walter Zenga, cel mai bun portar din lume la acel moment, Giuseppe Bergomi, recordmenul all-time al prezenţelor în istoria clubului, Andreas Brehme şi Lothar Matthaus, determinanţi în victoria Germaniei la Campionatul Mondial din 1990, argentinianul Ramon Diaz şi Aldo Serena, golgeterul acelui sezon cu 22 de goluri, avea să încheie campionatul cu o singură înfrângere şi 58 de puncte, un număr impresionant dacă ţinem cont de faptul că pe atunci se acordau doar două puncte la victorie.

Peste numai câteva luni, Inter cucerea şi Supercupa Italiei, prima din palmares, după o victorie cu 2-0 în faţa Sampdoriei pe Meazza. Anii '90 se anunţau extrem de prolifici. Însă...

1990-1999 - 3 Cupa UEFA (1991, 1994, 1998)

Deceniul debutează în forţă pentru „nerazzurri”. Prima dintre cele trei Cupe UEFA, în 1991, după o finală cu AS Roma, şi un titlu pierdut la mustaţă în faţa Sampdoriei. Dar din acel moment, neîmplinirile şi scandalurile se ţin scai de Inter. În 1994 este cucerită a doua Cupă UEFA, care mai spală din ruşinea unui sezon execrabil pe plan intern, încheiat pe un ruşions loc 13, la doar două puncte de retrogradare. Lucrurlie par a reveni pe făgaşul normal odată cu preluarea clubului de către Massimo Moratti, fiul lui Angelo. Dar, deşi s-au cheltuit sume uriaşe pe transferuri, la Milano sosind o întreagă pleiadă de nume mari, precum Djorkaeff, Zamorano, Ronaldo, Baggio, Recoba, Vieri, Veron sau Crespo, succesul în campionat se încăpăţâna să nu mai vină. Cupa UEFA din 1998, câştigată entuziasmant împotriva lui Lazio, era prea puţin pentru ambiţia fanilor, dar mai ales pentru cea a lui Moratti.

2000-2009 - 4 Scudetto (2006, 2007, 2008, 2009), 2 Cupa Italiei (2005, 2006), 3 Supercupa Italiei (2005, 2006, 2008), 2 Campionatul Primavera (2002, 2007), 1 Cupa Italiei Primavera (2006), 2 Turneul de la Viareggio (2002, 2008)

Începutul noului mileniu a reprezentat o nouă serie dezamăgitoare. Indiferent de numele antrenorului sau de jucătorii din teren, victoriile nu veneau. Iar când a existat senzaţia că perioada neagră se va termina, a intervenit ghinionul, aşa cum s-a întâmplat în 2002. În ultima etapă, Interul antrenat de Hector Cuper întâlnea pe Lazio şi avea nevoie de victorie pentru a cuceri titlul. Deşi au condus în două rânduri, „nerazzurri” aveau să părăsească terenul învinşi, scor 4-2, iar scudetto era câştigat de Juventus. Pentru ca tacâmul să fie complet, fanii au fost nevoiţi să îndure şi umilinţa eliminării din Liga Campionilor în faţa rivalilor de la AC Milan.

După un nou sezon dezamăgitor, locul 4 în 2004, Moratti îl numeşte antrenor pe Roberto Mancini. Fostul jucător al Sampdoriei şi al lui Lazio câştigă Cupa Italiei chiar din primul an petrecut la Milano, în faţa Romei, iar în Serie A termină pe locul 3, în special din cauza numărului prea mare de meciuri egale. Sezonul următor, istoria se repetă. Inter cucereşte din nou Cupa Italiei, tot împotriva Romei, şi termină campionatul pe 3. Izbucneşte însă scandalul Calciopoli, care dovedeşte că Juventus şi Milan au fost implicate în  trucarea anumitor meciuri. Sancţiunile sunt dure: torinezii retrogradaţi, „verişorii” depunctaţi. Însă cea mai importantă decizie este atribuirea titlului, la masa verde, „nerazzurrilor”.

Deşi toată suflarea interistă era fericită, se simţea totuşi nevoia unui titlu obţinut pe teren. Vor veni încă trei, nu doar unul, ultimul, cu Jose Mourinho pe bancă, de o manieră impresionantă, la zece puncte în faţa rivalelor istorice. Debutul noului sezon se anunţă promiţător, iar fanii simt, parcă mai mult ca altădată, mirosul succesului. Oricum ar fi, ISTORIA MERGE MAI DEPARTE!